Un alt inceput

Sa vorbesc despre intarcare, e un subiect delicat: fiecare mama face dupa cum simte , dupa cum poate si dupa cum o taie capul. Si mai cred ca e alegerea ei, nu se judeca, doar se dau sfaturi.
Pe Diana am intarcat-o pe la 4-5 luni, mai mult fara sa vreau si din cauza situatiei: am terminat maternitatea , am reintrat la serviciu si incetul cu incetul lactatia s-a diminuat, n-am simtit nici eu nici fata cand totul a luat sfarsit. Si a fost usor parca, s-a adaptat repede la "bibi" si a fost totul bine.
Cu Isabela lucrurile nu au fost/sunt tocmai usoare. Desi pe la doua trei luni mai manca si putina formula din biberon, mai tarziu nici vorba sa se uite macar la sanul de plastic. Abia, abia daca lua cateva inghitituri de ceai, ca vedea alta culoare acolo decat alb. In rest, ioc.
Gandul meu de a o intarca ar fi fost in jurul varstei de un an. Dar gandul meu nu coincidea deloc cu al ei: de fiecare data cad ziceam ca hai sa incep, ba se imbolnavea si nu voia nimic altceva de mancare, ba nu aveam pic de ajutor taticesc, intrucat acesta lucra mult si in tura de noapte, ba iar s-a imbolnavit de stomatita, afte ce-o fi fost...ba...ba...ba... In urma cu vreo doua saptamani am inceput probe: cum prindeam o noapte a lui tati acasa, eventual odihnit, hop il plasam in camera cu cea mica, iar ziua o mai pacaleam cu una cu alta sa uite de "alinarea" ei sau i-o incredintam iar tatalui. Trucul mergea si nu prea pana cand martea trecuta, bebelusa-domnisorica mi-a facut o minunata muscatura sangeranda: si a fost picatura: gata! punct! se fini !
In aceeasi dupa-amiaza am dat fuga dupa un alt tip de biberon, frumos decorat cu Minnie (ca-i place) si ferma pe pozitie si in acelasi timp plangacioasa ca "uite ce ma doare, ca mami are bubita!" am trecut s-o conving sa continue suptul , dar de la Minnie !!!! Plansetele si dorul au fost nemasurate, imposibil de scris aici la fel ca si simtamintele ei si ale mele, dar incetul cu incetul draga de ea se adapteaza.
Azi e o saptamana de cand am inceput procesul, si cred ca, la cele 20 de luni deja implinite nu ar trebui sa ma simt vinovata, mamiceste vorbind; dar ma simt cand o vad cum inca isi mai aminteste de "îhî- îhî" (caci asa ii era cerinta de san), cum vrea sa-mi ridice puloverul sau cum se pune pe plans cand ii zic eronat "nu mai e!" sau "mami are bubita!" ...mi se sfasie inima si duc deja dorul capsorului ei lipit de pieptul meu, cu ochii sclipind si un zambet in coltul gurii, dar cu buzele ventuza pe "sursa ei de viata", cum zicea tati. Ce-o fi in mintea ei de copil acuma , de ce o fi hotarat mami sa nu-mi mai ofere alinarea asta?
In seara asta, la culcare am lasat-o sa-mi ridice puloverul, dar ea l-a ridicat doar atat incat sa-mi simta pielea de pe burta si a adormit asa, cu fata lipita, iar mie imi curgeau lacrimi, de vinovatie, de dor, de neputinta, de duiosie, de emotie, de amintiri ...lacrimi de mama...

Gingasie si gratie

Sunt gata costumatiile pentru vineri:

fustite ne/cusute si bluzite cu aplicatii handmade

zana albastra a fluturasilor

si

mica balerina roz

Vine carnavalul

Incepand de maine pana vineri, matele au zilnic cate o activitate,

respectiv cate un complement specific carnavalului:

luni, Isabela merge imbracata in galben,

marti cu o palarie de lana neagra,

miercuri se imbraca in verde, 

joi merg toti in uniforma trening a gradinitei (ziua de fiesta, beau suc si mananca snacks-uri),

iar vineri se imbraca dupa bunul plac, dar sa fie de carnaval;

Diana incepe de marti in care va merge cu mustata,

miercuri cu palarie de muschetar,

joi sa fie cu fata pictata de monstru sau vrajitoare,

iar vineri, la alegere.

Cred ca va fi tare amuzant pentru ele.

Astazi am construit primul complement

in 15 minute

mustata

Se deseneaza pe o bucata de feltru negru doua mustati asemanatoare,

se pun una peste alta si se cos pe margine (se pot si lipi);

ca sa fie ferma am lipit intre cele doua bucati, de-a lungul, 

un betisor de lemn.

Si ca sa stea "la locul ei", adica sub nas, i-am adaugat un elastic fin.

Gata de carnaval, pentru ziua de marti.

 

 

 

Doriti de zapada...si ne-am dus in Pirinei

Fotografiile vorbesc mai mult decat cuvintele, asa ca le-am asezat ca titlu.

Ziua de nastere a Dianei a trecut fara petrecere, adica fara invitati si harmalaie in casa si fara cadouri dorite sau nu (ca parca ar fi ceva sa nu-si doreasca): am iesit doar in familie la o cina fast food, dupa dorinta sarbatoritei, plus marea promisiune ca vom merge la zapada. Am promis.
Zapada a mai vazut doar anul trecut, cateva petece prin padurea de la munte, ascunse la umbra din martie si a topait pe toate, absolut. Dar anul asta, am zis sa fie mai mult
Si ne-am sucit si informat, am cerut pareri si am hotarat : Andorra, micul principat independent ce face granita cu Spania si la vreo 250 de km; ba ca e faimoasa pentru preturile mici fara tva, ba ca are piste bune  si neaparat are zapada; exact pe asta, ultima o si cautam si mai ales ca era vorba si de Pirinei, fie ei spanioli sau andorreni.
Cu astea l-am convins si pe tito Ionut sa vina la noi si cu noi. Si am plecat entuziasti pe kilometraj lung, cu fetitele cumintele si relaxate, pe muzica in trend,  cu gandul (al meu , bine ascuns) ca de indata ajunsi in Andorra vom pasi pe zapada.Ne-am cazat pe teritoriul spaniol , la vreo doi km de vama si afara era un soaaaare de 10 grade, nici urma de zapada si nici gand sa vina peste noi. O vedeam sus pe unele varfuri de munti, ba chiar unii erau bine acoperiti dar ni se parea imposibil de ajuns la ea.
Prima dupa-amiaza a trecut , am tot lalait-o in plimbare prin Andorra, fara a atinge vreun scop si s-a intunecat repede. Fiesta a fost completata de putina febra la mezina, ca sa avem si griji, ca na, nu puteau ramane acasa. Dar cum fatuca era vesela nu ne-am alarmat si sambata am iesit musai sa dam de alb.
Si mare ne-a fost uimirea cand ne-am urcat in masina a inceput sa ninga. Des, ca-n poveste. Si incetul cu incetul se aseza. Diana nu mai putea de bucurie, chiar si mie imi sclipeau ochii de dorinta. Fulgi nevazuti de multi ani, sa fie vreo 8, ploaie alba ce-mi aducea amintiri de acasa, din copilarie si nu numai.
Masina nu avea nici un fel de echipament pentru iarna, dar n-am aventurat spre inaltime atrasi de naluca ninsoare. N-am mai putut urca, strada se acoperea cu pojghita alunecoasa. Am parcat la jumatatea drumului, pe o straduta laterala, sa ne minunam de frumusetea inaltului acoperit de brazi drepti si stufosi ce se imbracau in alb, sa ne tabacim in spate primii bulgari si ca toti copiii (din noi), sa inchipuim oameni de zapada. Desi nu era o partie conventionala, am folosit ca sanie o sacosa care mai mult rodea pana la asfaltul de dedesubt, decat sa alunece, mai ales cu Diana in ea (a se vedea filmuletul pe care l-am incarcat crezand ca e o fotografie)
Si ne-am mangaiat sufletul cu peisajul rece, am respirat aer de iarna si ni s-au topit fulgii pe fata si pe limba. Isabela nu a fost incantata de cunostinta, intrucat abia se trezise mofturoasa dintr-un somn scurt si nu parea deloc sa o atraga acest anotimp in noua infatisare.
Ne-am intors in masina sa coboram. Greu la vale cu talpi alunecoase. Masina s-a rasucit dupa voia ei, in pofida manuirii iscusite a volanului, si ne-am oprit usor intr-un zid de piatra dupa un derapaj si o explozie a rotii din fata. Putina sperietura, dar noi bine si intregi, masina zgariata si cu avarie la directie, dupa cum am aflat mai tarziu. Si ne-a taiat elanul si pofta de calatorie, plus ca asistenta si-a facut datoria si ne-a luat masina in aceeasi dupa-amiaza. Restul timpului l-am petrecut la caldurica bungalow-ului, cu vinut fiert si fripturici la gratar, alergand pioni pe tabla de nutesuparafrate, indulciti de cate o felie de tort cu frisca si capsuni.
Drumul la intoarcere a fost mai scurt, pe alt traseu incantator si platit de un taxi :)
Si asta ne-a fost aventura la zapada mult cautata si solemn promisa (zapada) Dianei. Macar ea poate a simtit bucurie mai mare, uitand repede de incidentul auto, fapt aratat din convorbirea ulterioara cu bunica la telefon, unde-i povestea pe nerasuflate cum a facut ea primul om de zapada.

Sweet moments