De multe ori mi se intampla sa cad influentata de rugamintile copilului, de fapt recunosc ca se intampla cam de fiecare data, fapt rezultat si din atitudinea sfidatoare si alintata a Dianei.
Si mi se pare absolut normal , fiind primul copil, sa ii poti rezista.
Deunazi eram in discutie cu un proaspat tatic si sora lui, o alta mama de doi copii deja maricei. Taticul are o fetita, cam gen Diana cand era mica, vrea mult "brate" si noaptea are insomnii. Si respectivul tatic avea doua nopti fara somn, iar a treia nu au mai rezistat si au luat copilul cu ei in pat, pentru ca apoi sa doarma toti trei ca ingerasii. La acestea, sora lui a sarit spunand ca ea nu a luat copilul din patucul lui niciodata, oricat ar fi plans.
Eu consider cruzime, nu pot fi asa, am incercat sa o las sa planga , cel putin cand era mica, dar dupa cateva minute deja nu mai suportam,mai ales ca era genul de se albastrea de plans pana la lipsa de aer.
Si nici in momentul actual nu sunt capabila sa o las sa planga pana la disperare.
Dianei i-am cam facut obicei de a vedea desene animate zilnic, cel putin cat suntem acasa, uneori pentru a putea deretica si eu in liniste sau sa ii fac ei moftul.
Astazi, a gasit o cartulie de rugaciuni si repede a sarit la un marker sa scrie pe ea. Am insistat mult, rugand-o si explicandu-i ca nu e voie, ca e de la bunica, ca e a noastra a tuturor, ca nu se scrie pe ea, ca e cu DD, nimic....am lasat-o, cu amenintarea ca ii sting desenele cu Pocoyo ce rulau pe ecran.
Ea a mazgalit, eu am stins programul.
Dupa ce a terminat, a venit spasita incercand sa stearga cu servetelul ce facuse si cu "mami, iarta-ma", dar sa-i pun Pocoyo.
Cu calm, i-am explicat ca ceea ce a facut nu se mai repara, nu se poate sterge si ca drept pedeapsa ca nu m-a ascultat nu mai vede astazi Pocoyo.
Si aici a inceput "jalea": ea "
Pocoyo", eu "
nu, ca esti pedepsita" cu explicatiile de rigoare privind motivul pedepsei si asa am tinut-o aproape jumatate de ora, in plansete si rugaminti din partea ei.
Nimic nu o indupleca, nimic nu o interesa, singurul ei cuvant scos era "Pocoyo".
Cum era ora de culcare, am pus pe seama faptului si somnul.
M-am intins in pat rezistand eroic la scene.
Intr-un moment de calmitate am schimbat subiectul catre bibi (daca doreste) si m-am oferit cu o carte.
Langa mine, cu lapticul si povestea, totul a fost uitat intr-o clipa, apoi somnic de voie.
Trebuie sa mai mentionez ca dupa somn si-a amintit de Pocoyo?
Da!
Dar din nou i-am adus aminte motivul pentru care nu-l poate vedea si in lipsa, poate doreste o poveste pe ecran.
A fost de acord.
Cred ca pe viitorul apropiat ma gandesc la un program al peronajelor de desene animate, fiecare cu limita de timp si spatiu, desi aceasta idee mi-a mai trecut prin minte si a ramas neaplicata.
