Promisiuni

37 de saptamani de sperante, griji, ganduri, bucurii, intrebari, dorinte, nelinisti, multumiri.

Ai fost o gamalie, un bob, un ou, un dovlecel, toate pe rand pana ce ai devenit un pui de om, mic-mititel; acum un bebelus, gata in curand sa ia viata in piept, sa vina in lumea asta trecatoare, buna si nebuna, frumoasa si urata, plina de sperante si deznadejdi. 

Vei fi micuta, speriata, nelinistita, nestiutoare, curioasa, 

dar usor te vei acomoda, o sa ne recunosti, 

vei sti ca esti iubita si ajutata, si alintata si mangaiata.

Vei distinge bunul de rau, placutul de neplacut, duiosia de dusmanie, veselia de suparare, frumusetea de hidosenie; 

vei plange si vei zambi, vei rade si te vei bucura si fiecare zi va fi una noua pentru tine, 

una de explorare a necunoscutului, de invatare si adaptare.

Vei recunoaste vocile dragi care te-au inconjurat, care ti-au soptit usor cuvinte dulci, 

buzele care te-au sarutat si mainile care te-au dezmierdat.

Iti vom arata locurile pe unde ai fost odata plimbata si altele noi, 

si oamenii scumpi noua; 

iti vei aminti sunetul marii, vei simti din nou aerul proaspat al muntelui, vei trai alaturi si prin noi.

Vom invata inca o data cu tine ce e rabdarea, calmul;

 ne vei cunoaste asa cum suntem, cu calitati si defecte; 

vei sti ca suntem noi, aceiasi langa care ai stat si ale caror inimi le-ai auzit.

Tu cum vei fi ?!?

Micul Mowgli

Chiar daca casuta nu arata ca o jungla, 

momentan e destul de dezordonata,

 in sensul ca iar suntem pe renovare.

Caldura , in unele momente ale zilei, e de-a dreptul insuportabila,

 asa ca mai renuntam la haine.

Cei cu chef si "in putere" mai instiga si la cate-un dans (poate al ploii), 

dar in jurul televizorului.

Doar ca deocamdata trebuie sa ne multumim cu o ploaie

de dus, ca afara e vara de-a binelea.

De duminica

Daca-ti vine chef de duca, 

sa iesi din casa intr-o dupa-amiaza de duminica, 

si nu poti merge la padure, pentru ca tati trebuie sa lucreze, 

poti alege imprejurimile; 

de exemplu un parc natural sau o gradina botanica.

Si mai ales situate pe un munte; 

si ce mai vrei cand acolo te urca niste scari mecanice!

O gradina mica, cu cateva specii de plante scrise pe placute verzi, 

cu alei si banci pentru odihna, 

cu un ochi de apa amenajat cu nuferi neinfloriti si cativa pestisori rosii ascunsi de razele soarelui 

si multa umbra sub care sa tot lenevesti,

 sa te asezi pe iarba rece,

 sa rontai un mar si sa savurezi o briosa.

 Apoi poti face echilibristica, te poti ascunde dupa coloane infrunzite,

te poti intinde spre copaci dupa niste flori,

iti poti calca propria umbra

sau iti poti odihni trupul pe o banca ferita de soare

urmarind bucuria topaita, 

chicoteala si schimonoseala in fata camerei foto.

 

 Toate admirate de la inaltime,

de unde oamenii par toti pitici, 

de unde cuprinzi orasul cu privirea

de unde auzi inabusit harmalaia festivalului.

 Plimbare pentru pofta de mancare pacalita cu o inghetata,

pentru pofta de somn

si pentru a mai profita de atentia mamei care inca nu-i impartita!

Prima data

Sambata.

Ca orice sambata, obisnuita de la mama, trebaluiala prin casa, gatit eventual sa tina pana luni, ca duminica era de lenevit, nu iar de gatit. Dar o simpla curatenie de sambata parca nu era atunci de-ajuns. Cheful mi-a permis sa amanuntesc, ba si geamuri de sters, ba si jaluzele de curatat, dar toate facute lejer, atat cat imi permiteau cele 38 de saptamani de sarcina purtand.

Noaptea urma sa mi-o petrec singura, ca multe alte nopti de week-end cand tati trebuia sa lucreze.

Somnul cu greu se lipea de mine si ma prindeau orele 2-2.30 in zori vizionand vreun film, adormind tarziu si trezandu-ma la fel de tarziu.

Mi-amintesc un film, o comedie cu o actrita blonda, care spre final a nascut, facand acele ultime scene cu replici amuzante pentru telespectatori. Probabil am adormit cu zambetul pe buze, linistita. Pana aproape de ora 5 a diminetii, cand necesitatea fiziologica m-a trezit. M-am ridicat rostogolit, asa  puteam si am simtit lichidul siroind, fara voia mea. Incepuse momentul asteptat.

Destul de calma, am apucat telefonul formand numarul viitorului tatic. Of, acuma vin, cat de repede pot! Mai rezisti? toate spuse cu sufletul la gura, temator, impacientat.

"Calmeaza-te, sunt bine, poate chiar imi fac un dus. Te astept"

A ajuns poate mai repede decat ma asteptam si cu bagajelul dinainte pregatit eram la spital in cateva minute.

Dupa examinare mi s-a spus ca era doar o fisura, nu mi se "rupsese apa" cum credeam. In sinea mea ma rugam sa nu ma trimita inapoi acasa, cum mai auzisem ca se poate intampla. Si nu a fost asa, m-au instalat intr-o camera, mi-au luat datele necesare, m-au pus sa semnez nu stiu ce hartii in care ceream epidurala si urma sa astept pana ce venea momentul final. Tati se plimba mereu imprejurul meu, nedeslipit, cu telefonul in mana, filmand din cand in cand suferinta mea ce incepuse. Contractiile se intensificau si deveneau din ce in ce  mai putin suportabile. Era deja ora amiezii, eu tintuita in pat, frematandu-ma, cu o perfuzie atarnata deasupra ce picura lichidul necesar inaintea anesteziei. Dilatatia mica, de la o ora la alta aproape inexistenta.

Fizic, aratam jalnic, concluzie ce am tras-o, dupa cateva zile , cand vizionasem filmuletele inregistrate de tati.

Trecea timpul greu, eu neputincioasa si plina de durere insuportabila. Dupa masa deja mi se iveau lacrimi la colturile ochilor "zi-le sa-mi puna anestezia, nu mai suport", dar stiam ca trebuie sa fac dilatatie minim 5. Abia pe la orele 18 m-au ridicat si mi-au dat vestea mult dorita ca ma vor amorti. Eram chiar bucuroasa, desi nu mai trebuia sa ma misc din pat, doar o intoarcere si aia cu ajutor specializat. Dar nu mai simteam vreo durere, doar monitoarele imi indicau contractii mute. 

Timpul s-a scurs mai repede si anestezia a ajutat mult la dilatatie. Se facuse demult noapte, iarna fiind, cand m-au mutat deja in sala de nasteri. Tati devenise expert in a citi ecranele conectate la burta mea.

Acuma stai, stai...vine contractia ! Ma bazam pe el , eu nu simteam , doar ascultam si faceam ce trebuia.

Duminica seara, la 22.30 am simtit o usurare gata, s-a terminat mi-au spus, felicitari aveti o fetita frumoasa si mi-au pus-o pe piept, ea micuta, plangand, mi-a scos lacrimi de fericire, iar eu i-am sarutat obrajorul fin si delicat. Ati nascut amandoi foarte bine, s-a amuzat asistenta , referindu-se la noi, proaspetii parinti.

Dupa o ora eram toti trei in salon, ea plangand din rasputeri, probabil speriata de tot noul ce o inconjura, eu nedumerita si nestiutoare, dar in culmea bucuriei si mandriei ce o simte o mama. Telefonul de la tati trimitea continuu mesaje si apeluri, si la urechea lui curgeau felicitari si urari de bine.

Dar noi doua, eram intr-o lume numai a noastra, intr-un cerc invizibil ce ne lega.

Franta de oboseala, emotia nu m-a lasat sa dorm aproape toata noaptea, desi tati veghea alaturi, nu mi-a scapat cea mai mica miscare a micutei fiinte, chiar si atunci cand adormise si era linistita, ma ridicam sa o privesc. 

Eram parinti, pentru prima data, intram in noul joc al vietii, nestiind ce va urma, cum va trebui sa ne comportam in noua experienta. Si am pornit asa pe aceasta cale, necunoscuta pentru noi, ne-am adaptat situatiilor, am ascultat si am procedat dupa cum am simtit noi ca este mai bine pentru noul membru al familiei.

Si inca suntem la inceput, zilnic descoperim alte reactii, alte replici, alte comportamente, suntem intr-un continuu studiu al vietii.

Gata bagajelul

Bluzite, pantalonasi, pijamalute, sosetele, rochita plus alte diminutive stau frumos aranjate in bagaj alaturi de cateva necesare mamei. Mai e o luna, dupa spuse medicale, dar cum o vrea bebe sau DD. 

Diana nu a mai asteptat 40 de saptamani, ci s-a gandit ea ca ar fi mai bine in brate. Si cred ca i-a fost.

Bebe de acum, e destul de neastamparat si uneori imi da impresia ca nu mai incape; daca va fi harnicut ca surioara, vom vedea.

Putin cate putin, casuta noastra si ea se adapteaza imprejurarilor: tati da zor sa termine de renovat si ultima camera, ici un premergator, colo niste hainute inghesuite pe un raft, dincolo sta sa vina un patut si uite-asa fara sa ne dam seama cum a zburat timpul, ne apropiem de ultimul capitol "cu burtica". 

Eu, uneori sunt nerabdatoare poate din cauza oboselii fizice, alteori, calma, linistita, urmand cursul zilei, uneori ingrijorata, preocupata, alteori optimista si binedispusa, mereu in stari contrastante.

Mi se parea ca ma plang mai mult acum decat prima data : ba ma doare ici, ba dincolo, ba ca nu pot dormi, ba ca obosesc; dar nu e chiar asa. Deunazi am trecut un ochi printre alte randuri scrise in timpul primei sarcini si am descoperit ca simptomele sunt in cea mai mare parte aceleasi. Doar ca eu le-am uitat dupa 5 ani. Probabil mi se va reimprospata memoria in curand, cand totul va decurge de la sine si voi face aceleasi lucruri fara sa-mi dau seama si fara sa ma gandesc ca le-am mai petrecut o data.

Si de data aceasta toate vor fi impartite cu Diana, cu al doilea "ajutor" al meu care acum promite multe. Si noi, parintii, ne vom da silinta  la randu-ne o vom ajuta sa-si tina promisiunile de surioara "buna".