Prima data

Sambata.

Ca orice sambata, obisnuita de la mama, trebaluiala prin casa, gatit eventual sa tina pana luni, ca duminica era de lenevit, nu iar de gatit. Dar o simpla curatenie de sambata parca nu era atunci de-ajuns. Cheful mi-a permis sa amanuntesc, ba si geamuri de sters, ba si jaluzele de curatat, dar toate facute lejer, atat cat imi permiteau cele 38 de saptamani de sarcina purtand.

Noaptea urma sa mi-o petrec singura, ca multe alte nopti de week-end cand tati trebuia sa lucreze.

Somnul cu greu se lipea de mine si ma prindeau orele 2-2.30 in zori vizionand vreun film, adormind tarziu si trezandu-ma la fel de tarziu.

Mi-amintesc un film, o comedie cu o actrita blonda, care spre final a nascut, facand acele ultime scene cu replici amuzante pentru telespectatori. Probabil am adormit cu zambetul pe buze, linistita. Pana aproape de ora 5 a diminetii, cand necesitatea fiziologica m-a trezit. M-am ridicat rostogolit, asa  puteam si am simtit lichidul siroind, fara voia mea. Incepuse momentul asteptat.

Destul de calma, am apucat telefonul formand numarul viitorului tatic. Of, acuma vin, cat de repede pot! Mai rezisti? toate spuse cu sufletul la gura, temator, impacientat.

"Calmeaza-te, sunt bine, poate chiar imi fac un dus. Te astept"

A ajuns poate mai repede decat ma asteptam si cu bagajelul dinainte pregatit eram la spital in cateva minute.

Dupa examinare mi s-a spus ca era doar o fisura, nu mi se "rupsese apa" cum credeam. In sinea mea ma rugam sa nu ma trimita inapoi acasa, cum mai auzisem ca se poate intampla. Si nu a fost asa, m-au instalat intr-o camera, mi-au luat datele necesare, m-au pus sa semnez nu stiu ce hartii in care ceream epidurala si urma sa astept pana ce venea momentul final. Tati se plimba mereu imprejurul meu, nedeslipit, cu telefonul in mana, filmand din cand in cand suferinta mea ce incepuse. Contractiile se intensificau si deveneau din ce in ce  mai putin suportabile. Era deja ora amiezii, eu tintuita in pat, frematandu-ma, cu o perfuzie atarnata deasupra ce picura lichidul necesar inaintea anesteziei. Dilatatia mica, de la o ora la alta aproape inexistenta.

Fizic, aratam jalnic, concluzie ce am tras-o, dupa cateva zile , cand vizionasem filmuletele inregistrate de tati.

Trecea timpul greu, eu neputincioasa si plina de durere insuportabila. Dupa masa deja mi se iveau lacrimi la colturile ochilor "zi-le sa-mi puna anestezia, nu mai suport", dar stiam ca trebuie sa fac dilatatie minim 5. Abia pe la orele 18 m-au ridicat si mi-au dat vestea mult dorita ca ma vor amorti. Eram chiar bucuroasa, desi nu mai trebuia sa ma misc din pat, doar o intoarcere si aia cu ajutor specializat. Dar nu mai simteam vreo durere, doar monitoarele imi indicau contractii mute. 

Timpul s-a scurs mai repede si anestezia a ajutat mult la dilatatie. Se facuse demult noapte, iarna fiind, cand m-au mutat deja in sala de nasteri. Tati devenise expert in a citi ecranele conectate la burta mea.

Acuma stai, stai...vine contractia ! Ma bazam pe el , eu nu simteam , doar ascultam si faceam ce trebuia.

Duminica seara, la 22.30 am simtit o usurare gata, s-a terminat mi-au spus, felicitari aveti o fetita frumoasa si mi-au pus-o pe piept, ea micuta, plangand, mi-a scos lacrimi de fericire, iar eu i-am sarutat obrajorul fin si delicat. Ati nascut amandoi foarte bine, s-a amuzat asistenta , referindu-se la noi, proaspetii parinti.

Dupa o ora eram toti trei in salon, ea plangand din rasputeri, probabil speriata de tot noul ce o inconjura, eu nedumerita si nestiutoare, dar in culmea bucuriei si mandriei ce o simte o mama. Telefonul de la tati trimitea continuu mesaje si apeluri, si la urechea lui curgeau felicitari si urari de bine.

Dar noi doua, eram intr-o lume numai a noastra, intr-un cerc invizibil ce ne lega.

Franta de oboseala, emotia nu m-a lasat sa dorm aproape toata noaptea, desi tati veghea alaturi, nu mi-a scapat cea mai mica miscare a micutei fiinte, chiar si atunci cand adormise si era linistita, ma ridicam sa o privesc. 

Eram parinti, pentru prima data, intram in noul joc al vietii, nestiind ce va urma, cum va trebui sa ne comportam in noua experienta. Si am pornit asa pe aceasta cale, necunoscuta pentru noi, ne-am adaptat situatiilor, am ascultat si am procedat dupa cum am simtit noi ca este mai bine pentru noul membru al familiei.

Si inca suntem la inceput, zilnic descoperim alte reactii, alte replici, alte comportamente, suntem intr-un continuu studiu al vietii.

Dupa toate...

Au trecut toate: si Craciun, si An Nou, si Reyes si ziua mult asteptata a Dianei.
Bine ca sunt toate odata...sau nu?...prea multe cadouri gramada si apoi nimic tot restul anului.
A fost o printesa fantastica , asa cum si-a dorit; in lipsa papuceilor "de toc" cum le spune ea,
s-a multumit cu papuceii de casa, bine ca sunt tot roz.
Toaaaata ziua si-a asteptat prietenele-musafirele, dar si acestea s-au lasat asteptate.
Abia spre seara au ajuns.
Mancarea le-a fost de prisos, la toate trei, ce mai conteaza cu atatea jucarii in jur,
jucarii-noutati pentru cele doua;
si s-au tinut spectacole, au fost pe rand prezentatoare,
s-au spus cantecele si poezii la un microfon-sticla de plastic,
iar noi, spectatorii am aplaudat prezentarea live.
De pe tort mai mult au cules capsunele, o nebunie in extra-sezon.
S-au imbratisat, s-au certat "eu prima, ba eu prima, ba eu...",
s-au impins, s-au adorat,
a plans "de ce pleaca?-cand ma vin la noi?-cand mai e ziua mea?"

PS: de astazi incepem usor impachetarea jucarii, haine, ustensile, oale, farfurii, tooot , cu copil, catel si purcel...1 februarie ne prinde in noua casa.

Evolutia celor 4 ani

Emotii, temeri, intrebari la care veneau raspunsuri diferite din toate partile, 

ganduri, sperante, bucurii, trairi diverse, noi cunostinte, noi experimente, 

mese sarite, nopti nedormite, griji facute, plansete cate pot intra si rasuna in doua urechi (sau 4),

fericire pe chip la vederea primului zambet, primului gangurit, lacrimi de duiosie la auzul primului "mama", asteptarea primului anisor serbat, apoi al altuia si altuia 

si toate acestea continua si nu vor avea sfarsit pentru o viata de mama.

Si toate acestea au incaput in putin mai mult de 4 ani.

 Vor veni altele, mereu diferite, cu aceleasi frici, indoieli, alte intrebari, alte bucurii si alte asteptari.

Privit din perspectiva celeilate parti, a sarbatoritei,

lucrurile s-ar vedea putin diferit. 

A invatat incetul cu incetul, sa urmareasca, sa zambeasca, 

sa rada in hohote, sa manance cu lingurita, cu manuta, sa mearga, 

sa tipe, sa alerge, sa se ridice, sa se joace, 

sa imparta, sa ofere, sa vorbeasca bilingv.

Acum ne uimeste 

cu intrebari si mai ales cu raspunsuri tipice copilariei, 

inventate, auzite, incalcite, deocheate, cuvinte existente si inexistente, romanesti sau nepamantene; 

canta repetat, ne spune povesti pe jumatate adevarate, 

profita de noua tehnologie, stie sa ascunda adevarul, stie sa glumeasca,

stie sa se imbrace si sa-si spele dintii singura(cand e cu vointa),

numara in patru limbi, isi scrie singura numele (ori de cate ori are ocazia),
isi impune punctul de vedere- e autoritara.

E alintata si e dragostea lui tati "tatiii, ma alinti???",
are momentele ei de bunatate dar si de neascultare, de divergente;
dar e intelegatoare, buna, sufletista
si o iubesc nespus, neconditionat si infinit, ca si parte din mine,
ca viitor sprijin si ajutor.
Sa ai parte de o minunata cale in viata, draga mea!

PS: Maine

Alergand cu timpul

Afara, pe banca, asteptand:
-" Mami, eu am o problema cu oamenii!"
Eu, mirata si curioasa:-"Da? Dar ce problema ai?"
-"Eu nu-i mai iubesc pe toti ca mai-nainte!"

-"Mami, stii ca te (i)ubim?"
_"Cum: te IUBIM?"
-" Eu si tati !"

Intr-un timp plutitor in jurul nostru si de multe ori bun alergator, pruncul, odata bebelus, a crescut, fara ca noi sa reusim sa pastram si sa ne amintim toate momentele frumoase, toate vorbele dulci, toate sotiile, toate intrebarile si raspunsurile primite, toate cantecelele si poezioarele stalcite, toate imbratisarile, plansetele si rasetele lui pitigaiate, toate miscarile stangace si toti pasii ce i-a realizat.
Ar trebui sa ne legam la gat jurnalul si creionul, sa prindem fiecare clipa sub mina subtire si sa o transformam in cuvinte scrise care sa lumineze si sa inveseleasca chipurile noastre cand de vreme vor fi imbatranite!
Ar trebui sa purtam microfoane ca spionii sau camere atarnate ca fotografii , mereu sa inregistram si sa imortalizam orice miscare!
Ar trebui sa ne indopam cu lecitina ca sa obtinem memorii cat un elefant!
Ar trebui sa nu fie nimic altceva mai important si prioritar in afara de copilul nostru!
Ar trebui sa nu ne fie atat de greu sa il vedem crescut si multumit, caci numai dragostea noastra nu ii tine si de foame si de sete, oricat de multa ar avea! Si aici ajungem sa ne confruntam cu realitatea cruda, in care trebuie sa te invarti, sa te imparti , sa faci si sa desfaci, sa diminuezi timpul care ar fi trebuit sa-l ai doar pentru copil sau chiar sa-ti imparti copilul si cu alte persoane, pentru ca tu nu poti face totul!
Trecem prin viata intr-o goana nebuna, nu avem timpul si bogatia materiala care sa ne permita sa stam! Iar cei care poate au acestea, nu stiu sa le intrebuinteze folositor si sa le pretuiasca.

Din nou," mami, tati si Diana"-mica familie impreuna

Un soare imbietor imi gadila fata dimineata, dar blocuri inalte ma impiedica sa vad rasaritul.
Etajul superior da posibilitatea unei vederi diversificate si ample, iar zarea imi ofera splendoarea nemarginitei mari.
Interiorul e destul de dragut, inca lucram cumva la acest aspect, dar vom reusi sa-l facem cald si primitor odata cu aducerea lucrurilor personale. Cu siguranta va arata locuit atunci cand in fiecare coltisor va sta aruncata o jucarie sau o hainuta.
In randuri mari, cam asa e descrierea noii locuinte, speram sa fie pentru timp indelungat ; si sa ne juate D-zeu sa ne acomodam pe toate planurile, sa cunoastem oameni buni , sa primim acelasi respect de care am avut parte si pana acum, iar marimea acestui oras sa ne dea sanse in aspectul profesional.
In alta ordine de idei, cel mai important e ca suntem din nou impreuna, toti trei si, fiind asa, ne vom simti bine si indiferent de loc: va fi casa noastra.

Marea serbare a micutei

Las imaginile sa vorbeasca si sa se pastreze intiparite pentru viitoare aduceri-aminte.
Ai fost minunata draga mea fetita, mi-ai umplut inima de emotie!

Suntem mandri de tine si te adoram!
thriller a la grupa mijlocie

Amintiri nostalgice

2009
Prima serbare din viata de gradinita a Dianei, primul dans -mult spus- ,primele emotii parintesti atunci cand iti vezi copilul pe o scena inconjurat de public, aplauze de incurajare, zambete....
A mai trecut o vara, ne-a mai racorit o toamna, am mai razbit o iarna, ne-am mai bucurat de o primavara!

Se apropie

....luna lui cuptor, mijlocul verii, vacanta, sfarsitul cursului de gradinita si in primul rand marea serbare a Dianei.
Vineri e seara cea mare a micutilor studiosi cu varste intre 1 si 3 ani. Se termina cursul, dar nu se inchide gradinita, inca mai este inca o luna intreaga de joaca, muzica, desene animate,dar fara fise, fara studiu. Apoi in august va fi vacanta.
Dar sa revin...clasa Dianei va dansa pe mult mediatizata Thriller-M. Jackson, o melodie ce i-a picat cu tronc educatoarei anul acesta, desi e grea pentru varsta de 2 anisori si de altfel si bizara, avand in vedere imaginile videoclipului.
Au fost si pareri contradictorii, dar nu suficiente pentru a o schimba, cauza fiind non-prezenta parintilor la reuniune ori pareri care au spus "mi-e indiferenta melodia".
Eu, la inceput, am fost de acord, apoi dupa dezbateri am realizat ca fetita mea gingasa, balaie si bineinteles cea mai cea, se va transforma intr-un zombi.
Dar nu am mai putut scoate un "NU" si m-am conformat.
Aceasta inseamna ca "printesa" va aparea costumata in zombi, machiata si afisand un look de speriat. Aici voi contribui eu, in masura stiintei; deja am reusit sa gasesc o bluza si un blug vechi si cu ajutorul foarfecei si al temperei a iesit ceva semi-real.
Imi mai ramane sa fiu hair stylist si make-up artist in ziua cu pricina.
Sa vina serbarea!
Ca abia o astept...dar cu sentimente de mare emotie pentru desfasurarea teatrala, cu sentimente de regret pentru trecerea fugitiva a timpului, cu sentimente de nostalgie pentru amintirea primului dans de sfarsit de an...