miercuri, 2 aprilie 2014

Un alt inceput

Sa vorbesc despre intarcare, e un subiect delicat: fiecare mama face dupa cum simte , dupa cum poate si dupa cum o taie capul. Si mai cred ca e alegerea ei, nu se judeca, doar se dau sfaturi.
Pe Diana am intarcat-o pe la 4-5 luni, mai mult fara sa vreau si din cauza situatiei: am terminat maternitatea , am reintrat la serviciu si incetul cu incetul lactatia s-a diminuat, n-am simtit nici eu nici fata cand totul a luat sfarsit. Si a fost usor parca, s-a adaptat repede la "bibi" si a fost totul bine.
Cu Isabela lucrurile nu au fost/sunt tocmai usoare. Desi pe la doua trei luni mai manca si putina formula din biberon, mai tarziu nici vorba sa se uite macar la sanul de plastic. Abia, abia daca lua cateva inghitituri de ceai, ca vedea alta culoare acolo decat alb. In rest, ioc.
Gandul meu de a o intarca ar fi fost in jurul varstei de un an. Dar gandul meu nu coincidea deloc cu al ei: de fiecare data cad ziceam ca hai sa incep, ba se imbolnavea si nu voia nimic altceva de mancare, ba nu aveam pic de ajutor taticesc, intrucat acesta lucra mult si in tura de noapte, ba iar s-a imbolnavit de stomatita, afte ce-o fi fost...ba...ba...ba... In urma cu vreo doua saptamani am inceput probe: cum prindeam o noapte a lui tati acasa, eventual odihnit, hop il plasam in camera cu cea mica, iar ziua o mai pacaleam cu una cu alta sa uite de "alinarea" ei sau i-o incredintam iar tatalui. Trucul mergea si nu prea pana cand martea trecuta, bebelusa-domnisorica mi-a facut o minunata muscatura sangeranda: si a fost picatura: gata! punct! se fini !
In aceeasi dupa-amiaza am dat fuga dupa un alt tip de biberon, frumos decorat cu Minnie (ca-i place) si ferma pe pozitie si in acelasi timp plangacioasa ca "uite ce ma doare, ca mami are bubita!" am trecut s-o conving sa continue suptul , dar de la Minnie !!!! Plansetele si dorul au fost nemasurate, imposibil de scris aici la fel ca si simtamintele ei si ale mele, dar incetul cu incetul draga de ea se adapteaza.
Azi e o saptamana de cand am inceput procesul, si cred ca, la cele 20 de luni deja implinite nu ar trebui sa ma simt vinovata, mamiceste vorbind; dar ma simt cand o vad cum inca isi mai aminteste de "îhî- îhî" (caci asa ii era cerinta de san), cum vrea sa-mi ridice puloverul sau cum se pune pe plans cand ii zic eronat "nu mai e!" sau "mami are bubita!" ...mi se sfasie inima si duc deja dorul capsorului ei lipit de pieptul meu, cu ochii sclipind si un zambet in coltul gurii, dar cu buzele ventuza pe "sursa ei de viata", cum zicea tati. Ce-o fi in mintea ei de copil acuma , de ce o fi hotarat mami sa nu-mi mai ofere alinarea asta?
In seara asta, la culcare am lasat-o sa-mi ridice puloverul, dar ea l-a ridicat doar atat incat sa-mi simta pielea de pe burta si a adormit asa, cu fata lipita, iar mie imi curgeau lacrimi, de vinovatie, de dor, de neputinta, de duiosie, de emotie, de amintiri ...lacrimi de mama...


Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu