Scriu aceasta pagina pentru Diana, scriu ca sa nu uite sau mai bine-zis sa-si reaminteasca si sa completeze imaginea fotografiei atarnate pe perete, scriu sa-i pastrez amintirea bunicului ei care azi s-a dus intre ingeri; s-a dus cu dorinta de a-si fi cunoscut nepotica cea mica mai mult decat intr-o poza; acum e liber sa calatoreasca ,sa-si vegheze nepoatele de acolo, de sus si sa le cuprinda si sa le mangaie cu stralucirea sa de inger.
Aveam planuri pentru vacanta de vara, abia ce-o asteptam cu totii: noi, sa ne revedem parintii dupa doi ani, ei sa ne revada pe noi si pe nepoate;
draga mea, bunicu` numara lunile ce ramasesera pana in august, ii era dor de tine, ca te-a iubit mult, mult de tot sa stii....si la fel de mult pe surioara ta, pe care n-a apucat s-o mai vada, sa-i iubeasca ochii albastri pe care ii admira in pozele tinute cu sfintenie in casa, ca pe niste icoane...
Tu ai 5 ani, ai auzit vorbindu-se despre moarte, te joci "de-a muritul" cu papusile si cu prietenele, numai ca in jocul tau vine un medic ce le face bine, le trezeste din moarte; cand o sa mai cresti , o sa intelegi ca de acolo , chiar nici medicii nu mai reusesc sa aduca oamenii inapoi; acum ai inteles ca bunicu` a murit, ca s-a dus in ceruri, dar imediat uiti si iti vezi de copilaria ta; si asa e si firesc si e firesc sa nu intelegi durerea celor din jur; copiii de varsta ta cu asta trebuie sa fie ocupati, cu copilaria si nimic sa nu le umbreasca aceasta perioada, sa nu stie ce sunt grija si durerea, ce-i lipsa sau necazul...
Eu il stiam pe bunicul tau de aproape 7 ani, doar ca in acesti ani ne vedeam o data pe an; imi amintesc cum m-a primit cu bratele deschise, pe mine, pe fata ce i-o aducea acasa fiul mai mic- brate ce mereu m-au strans la fel, cu duiosie si dor, sau cu regret la despartiri cand si ochii i se inlacrimau -el nu ma cunostea indeajuns, insa ii era suficient sa-si vada fiul multumit sau fericit de alegerea-i si era si el fericit.
Era bland bunicul tau, cu pleoape lasate peste ochii albastri, culoare ce i-a transmis-o surorii tale si era luminos la fata cand erai in preajma sa; te-a vazut atat de putin...anii isi spuneau cuvantul, dar nu si atunci cand, la cei doi ani ai tai, il tarai dupa tine, aproape alergand, sa-i impartasesti din curiozitatile tale...si iti facea pe plac, gafaind apoi.
Fetita mea...esti prea mica sa iti pierzi bunicii, dar "asta e viata"- fraza ce ai repetat-o din auzite...nu putem face nimic, trebuie doar s-o traim si cel mai important sa avem grija de ea, ca-i a noastra, a fiecaruia.
In seara asta ai imbratisat fotografia bunicii ramase singura si ai sarutat-o, apoi ai facut o imbratisare si un sarut in aer, in sus, pentru bunicu`...mi-au dat lacrimile, care si acum siroiesc. Noi n-am putut fi acolo, dar suntem cu gandul si depanam amintiri dragi pe care tu le mai tii minte.
Tu-ti pretuiesti cu atat mai mult bunicii, pentru ca nu-i ai aproape, incat ai vrea intr-un moment cand ti se nazare, sa mergem la ei. Suntem departe, draga mea, limitati de distanta, scoala, servicii sau nevoi...dar poate toate se vor schimba...cine stie...dorintele unui copil au timp sa se indeplineasca
PS: Atunci cand vei putea, sa-i povestesti si surorii tale cum era bunicul vostru
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu