Trecut-a

Zi insorita de aprilie, cu adieri usoare de primavara mult-asteptata. Ma intorc din Targul Iesilor, dupa aproape 2 zile petrecute printre zidurile citadine hoinarind doar cu sotul si lipsiti de grijile copilului pe care "l-am abandonat" la bunici.
Trenul opreste cu un scartait ramolit in comuna fosta rezidenta a domnitorului Cuza.
Singura, o iau la pas pe o scurtatura paralela cu ex-proprietatea domneasca. Palatul abia se zareste printre brazii batrani ce-l imprejmuiesc. Pare a fi renovat, mai ales ca la poarta principala inca este rezemat panoul ce anunta "in constructie".
Nici nu imi mai amintesc cand l-am vizitat ultima oara, stiu doar ca eram inca un copil. Cred ca prin clasele primare.
Grabita , cu gandul la puiul de care deja mi se facuse dor, calc pe poteca umeda, printre plopii inalti si goi. Inca nu au inmugurit din cauza vremii reci sau poate ca nici nu mai au putere datorita varstei.



Imi aduc aminte franturi din anii fragezi: acelasi drum, aceeasi cararuie , insa cu mireasma de salcii inflorite amestecata cu cea de lac; tipete de copii ce erau la scaldat, broscute sarind speriate de pe mal , verdele ce colora imprejurimile.
Acum, o jumatate din lac nu mai exista, e doar o adancitura umeda plina de papura si trestie.
Cealalta parte a lacului e pustie, doar ratele sunt in verva pe un mal, iar pe cel opus doi baietandri asteapta tacuti cu unditele aruncate, poate-poate reusesc sa alunge un pranz sau o cina.



Alaturi, pe deal, oameni ce-si lucreaza bucatica de pamant. Un copilas nu mai mult de 5-6 anisori paseste pe santul facut de plug, numarand, unul cate unul, cartofii ce ii pune. Mama sa il grabeste spunandu-i ca se apropie ora pranzului.

Las in urma vocile si imaginile si intru in sat. Cred ca draga mea ma asteapta.