Bluzite, pantalonasi, pijamalute, sosetele, rochita plus alte diminutive stau frumos aranjate in bagaj alaturi de cateva necesare mamei. Mai e o luna, dupa spuse medicale, dar cum o vrea bebe sau DD.
Diana nu a mai asteptat 40 de saptamani, ci s-a gandit ea ca ar fi mai bine in brate. Si cred ca i-a fost.
Bebe de acum, e destul de neastamparat si uneori imi da impresia ca nu mai incape; daca va fi harnicut ca surioara, vom vedea.
Putin cate putin, casuta noastra si ea se adapteaza imprejurarilor: tati da zor sa termine de renovat si ultima camera, ici un premergator, colo niste hainute inghesuite pe un raft, dincolo sta sa vina un patut si uite-asa fara sa ne dam seama cum a zburat timpul, ne apropiem de ultimul capitol "cu burtica".
Eu, uneori sunt nerabdatoare poate din cauza oboselii fizice, alteori, calma, linistita, urmand cursul zilei, uneori ingrijorata, preocupata, alteori optimista si binedispusa, mereu in stari contrastante.
Mi se parea ca ma plang mai mult acum decat prima data : ba ma doare ici, ba dincolo, ba ca nu pot dormi, ba ca obosesc; dar nu e chiar asa. Deunazi am trecut un ochi printre alte randuri scrise in timpul primei sarcini si am descoperit ca simptomele sunt in cea mai mare parte aceleasi. Doar ca eu le-am uitat dupa 5 ani. Probabil mi se va reimprospata memoria in curand, cand totul va decurge de la sine si voi face aceleasi lucruri fara sa-mi dau seama si fara sa ma gandesc ca le-am mai petrecut o data.
Si de data aceasta toate vor fi impartite cu Diana, cu al doilea "ajutor" al meu care acum promite multe. Si noi, parintii, ne vom da silinta la randu-ne o vom ajuta sa-si tina promisiunile de surioara "buna".
Doamne ajuta!
RăspundețiȘtergere