A doua oara

Ieri am vazut o emisiune, bineinteles regizata, dar care totusi a filmat cadru cu cadru o nastere in Romania, din cate am vazut, la un spital public, de stat. Nu am putut sa nu remarc marile diferente ce exista intre Romania si exterior, intre ce e acolo (vazut la tv) si ce e aici:
-tatal nu a intrat cu viitoarea mamica (nu cred ca nu ar fi vrut)
-m-a frapat faptul ca imediat dupa nastere, bebele a fost pus pe o masuta la picioarele mamicii, i s-a taiat cordonul si apoi l-a luat la curatat, in loc sa il fi asezat pe pieptul mamei, sa aiba mama privilegiul de a-si tine pruncul pentru prima data (asta pentru ca a fost o nastere normala, fara complicatii)
-bebele a fost sters putin, aspirat, verificat, dupa care l-a luat asistenta pentru spalat (eu stiu din vazute si auzite, ca e bine sa fie lasat cateva ore bune fara a fi spalat, pentru ca acel lichid albicios prins pe el il protejeaza, trebuie doar sters bine, dar nu spalat cu apa) si apoi cantarit si masurat; intre timp l-a vazut si tatal, dar asa de la distanta
-abia dupa aceste operatiuni ii este adus mamei, facut "sarmaluta" si asezat in brate dar doar pentru cateva momente, sa-i sarute obrajorii, ca apoi este repede dus in sala cu copii. Sigur ii era foame pruncului imediat, dar cine si cu ce l-a hranit?!
Nu vreau sa generalizez si sper ca nu este asa peste tot, exceptie facand clinicile particulare.

Si toate aceste imagini mi-au rascolit amintirile primei nasteri si mai ales ale celei de a doua, inca proaspat intiparita in minte, moment cu moment:

Vineri, 27, implineam 39 de saptamani. Dimineata aveam programate monitoarele sau curelele, cum i se mai zic.
Dupa-amiaza dinainte, joi, fusesem la plaja cateva ore bune, apa a fost extraordinara, chiar m-am si balacit si m-am simtit bine. Eram cu niste prieteni, veniti in vacanta, la noi.
Seara ma prindeau ore tarzii, dupa 12, 1 chiar si 2, nu aveam somn, si daca venea, nu prea mai puteam sa dorm, nici o pozitie nu era comoda. Asa ca joi noaptea m-am tot foit intre balcon, la vorbe si televizor. Bebele la fel de neastamparat; avea obicei, ca seara, cand ma intindeam si eu, sa se trezesca el si incepeau loviturile; insa se domolea dupa ceva timp, cu exceptia respectivei seri: simteam cum se foieste mereu, parca nu-si gasea locul, ma impingea, ma lovea...si a batut recordul de timp, aproape o ora. I-am zis lui tati, cat in gluma, cat in serios "bebe cred ca nu mai asteapta monitoarele!" El a ras si a zis ca ii e cam rau, si ca trebuie maine sa mearga la servici...sa nu cobesc.
Veni si vineri dimineata. Il iau frumos pe tati si mergem la programare. Totul in regula, mi se spune ca mai poate dura, dar ca poate fi si aproape momentul, insa mi-a facut programare noua pentru 40 de saptamani.
Am mers acasa. Totusi ma simteam ciudat, cu mici dureri de burta, gandindu-ma daca alea ar putea fi contractii. Nu-mi mai aminteam de la primul copil, de fapt nu a fost asemanator. Eram calma dar totodata cuprinsa de un soi de emotii; si in asteptare: asteptam sa deslusesc ce fel de stanjeneli simteam. Am inceput sa pregatim masa de pranz. Durerile s-au intensificat si pareau contractii; am inceput sa ma uit la ceas, dar erau neregulate; habar nu mai aveam cum trebuia sa le calculez, cursul facut anterior despre sarcina, nu ma mai ajuta: ba erau la 10 minute, ba la 15, ba la 5, ba vreo 3 in 10 minute. Deja ma indoiam de durere si incercam sa-mi aduc aminte si sa exersez respiratia cum ma invatasera. Nu stiam ce sa fac, doar ca preferam sa mai stau acasa, stiind ca acele contractii pot dura ore si ore. Inca imi mai ardea si de glume si am zis ca daca tot am gatit , sa stau si la masa , apoi merg la spital, daca e cazul.
Am mancat putin, ba din picioare, ba aplecata, apoi am zis: gata, nu mai pot!
Cu bagajelul pregatit, acte am luat drumul spitalului de urgente. Cel cu maternitatea era mult mai departe si daca ar fi fost sa ma trimita inapoi acasa, macar nu bateam mult drum.Cred ca era 4 dupa-amiaza.
Mi-am asteptat randul si la control mi-a spus. "pai ramai sa nasti; ai deja 4 cm".
Eram oarecum surprinsa de performanta mea. Mi-a adus camasa de spital, i-am inmanat hainele lui tati, apoi ne-a lasat pe amandoi in camera de nasteri. Mi-au pregatit perfuziile dupa ce am semnat ca doresc epidurala. Din cand in cand veneau sa verifice monitoarele, perfuzia si dilatatia. Deja contractiile devenisera insuportabile, dar trebuia sa absorb in vene tot lichidul din punga agatata deasupra patului. Contractiile au devenit insesizabile dupa anestezie, dar venise momentul important, mai lipsea putin pana sa cunosc noua viata.
Cu dreapta il strangeam tare pe tati, scrasneam din dinti, a fost un moment dificil, simteam o altfel de durere decat cea dinainte. Cred ca auzeam incurajari din partea lui tati, aflat la capul meu si din partea asistentei, insa nu le intelegeam.
Apoi m-am simtit goala, usurata, insa pe piept aveam o minune; am cuprins-o cu bratele: ce micuta e! Cu ochii umezi, i-am sarutat fetisoara fina si i-am admirat frumusetea "Ti-am zis ca e frumoasa!" mi-a zambit taticul cel "de a doua oara".
18.50, dupa-amiaza, vara, noul membru care a intregit familia
"Felicidades, 3760 gr.". Au curatat-o, au intors-o, au sucit-o si au concluzionat ca e roza si sanatoasa. Cand mi-au readus-o la piept, parca nimic nu mai conta, retraiam primele momente din viata de mamica, ma chinuiam sa o invat sa manance, dar nu i-a trebuit mult, s-a nascut invatata in aceasta privinta.
La iesirea din sala de nasteri, spre rezerva, ne astepta Diana, curioasa si nerabdatoare sa-si cunoasca surioara. Uitase ca voia sa ajute medicul ca sa scoata pe bebe din burtica. Mai bine....

Rezerva era pentru un singur pacient; am avut vizitele de rigoare din partea personalului medical, care de altfel a fost tare dragut.

Mi-a dormit la piept, intreaga noapte, ne-am cunoscut, ne-am admirat, ambele sub supravegherea lui tati, care a motait si amortit pe un fotoliu  alaturi;
uneori aveam senzatia ca e unul si acelasi copil, parca traiam in trecut, inexplicabila situatie si ciudata.
Realitatea m-a luminat a doua zi, cand am avut alaturi ambii copii; cred ca mi se citea fericirea pe chip.
My two little flowers!